Cartea de bucate de Crăciun

Îmi place liniștea dimineților de Crăciun. Pare că întreaga lume visează la unison. Adormite molatec în căldura plăpumilor, gospodinele toropite respiră împăcate între perne pufoase ca aluatul de cozonac.

Casa e curată, instalația de brad pâlpâie printre globuri și pentru câteva prețioase ore viața pare să încetinească și să se întindă leneșă lângă noi. Poate ne lăfăim împreună pe canapea și ne uităm la episoade vechi din Seinfeld în timp ce toată agitația anului ce-aproape s-a terminat e din ce în ce mai departe iar zgomotul tuturor grijilor noastre e din ce în ce mai stins.

Diminețile de Crăciun cu mama începeau, ca orice dimineață, cu ceai negru și râsete. Îmi lipsește gustul meselor făcute de ea aproape la fel de mult cât îmi lipsește râsul și căldura îmbrățișărilor ei.

Primele mele amintiri sunt legate de gătit și de bucătărie, e ca și cum toată dragostea mamei și bunicii mele a rămas încă vii în fiecare gest pe care îl fac eu acum când frământ aluatul sau amestec cu rabdare laptele cu zahar și ouă pentru crema de vanilie.

Mama nu prea mă primea în bucătărie pentru că nu ne înțelegeam, era prea rapidă pentru mine și nu vroia în niciun chip să mă lase să fac lucrurile altfel decât știa ea că trebuie făcute așa că… ajungeam de obicei să ne certăm și să plecăm îmbufnate în direcții diferite. Am învățat că  e mai cuminte și sănătos pentru amândouă doar să stau lângă ea și să povestesc cât ea termină de gătit. Dacă binevoia să îmi dea vreo umilă sarcină de sous chef – curățat cartofi sau tocat ceapă – încercam să le termin cât mai repede și la distanță cât mai mare posibil de raza ei de acțiune. Tornada creată de mama în bucătărie nu putea fi privită de chiar orice muritor care să și trăiască să spună povestea mai departe.

E uimitor cum gustul mâncării e diferit de la fiecare casă la alta și cum doar gustul mâncării făcute de ai noștri ne luminează chipul și ne aduce zâmbetul pe față – oricât de arse, mult prea sărate ori crude ar fi. Mama mea făcea aceeași salată boeuf, aceleași sarmale, aceleași prăjituri ca și restul mamelor din țara asta însă doar ale ei erau adevărate – restul, copii fără gust iar celelalte bucătărese, îmi pare rău să o spun, wannabes ratate. Ce dacă mama mea făcea sarmale mari cât pumnul unui bărbat, așa că una la porție de obicei ajungea? Ce dacă crema ei de vanilie era făcută cu budincă Dr.Oetker iar răciturile ei vegane erau făcute cu gelatină animală? Da, zacusca, dulceața, nectarul de pere, șerbetul de trandafiri și pelteaua de gutui ieșite din mâinile ei erau adevărate miracole culinare însă masa de sărbători era departe de acest standard și totuși, gătind anul acesta, acel gust l-am avut în minte. Am încercat să le ”greșesc” pe toate exact așa cum le greșea ea, lăsându-mă învăluită în nostalgia greșelilor familiare.

Bunica – mama mamei – făcea totul în casă și cred că gustul mâncărurilor ei era adevăratul gust al bucatelor simple de la țară; în bucătăria ei ardea candela iar lângă incoana înnegrită de fum a Maicii Domnului erau prinse fire de busuioc. Pe un scaun trona între ștergare oala de lut în care umplea borș. Pe pervaz, lângă fereastră, avea cerceluși si un trandafir chinezesc, trandafir care făcea o singură floare și care cu timpul a crescut prea înalt, așa că a fost mutat pe balcon, pedeapsă pentru nesupunere. Masa acoperită cu mușama înflorată era locul unde frământa aluatul pentru colaci, plăcinte și cozonac, unde pregătea turtele cu julfă, colțunașii și fideaua pentru supă. Regret nespus că nu mi-am notat niciuna dintre rețetele ei, pe vremea aceea eram prea mică ca să fiu atentă la etapele preparării și mult mai dornică să râd cu gura până la urechi de poveștile și amintirile pe care le depăna deasupra ligheanului în care se lăfăia un munte de aluat ori în timp ce prăjea ouă și felii groase de mămăligă în cea mai veche tigaie de fontă pe care v-o puteți imagina, deformată, înnegrită și glazurată cu un strat gros de grăsimi și prăjeală adunate după ani și ani și…încă mulți ani de gătit. Bunica gătea cu palme late și grăsuțe, cu ochi căprui și luminoși însă mai presus de toate gătea din sufletul ei mare, cald și bun care răzbea din fiecare vorbă, privire și poveste a sa.

Așa că anul ăsta am gătit pentru Crăciun: am împletit colăcei cu bunica și am tocat legumele pentru salată cu mama, am învârtit sarmale și am copt foile pentru prăjituri și deși gustul nu va fi același m-am bucurat pentru că m-am uitat la mânile mele și am văzut mâinile lor și deși în lume s-a lăsat liniștea după ce mama și bunica au părăsit-o, în sufletul meu a rămas murmurul dragostei și magiei țesute de ele, un murmur clar ca susurul de izvor.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s