Sambata, 21 octombrie 2017

Azi: Ma intreb de ce am nevoie de aprobarea si validarea persoanelor de sex masculin. Sigur, ma bucura cand prietenele si cunoscutele ma aprecieaza insa simt o foame cumplita dupa admiratia barbatilor. Vreau in primul rand sa ma simt dorita, ravnita  – si ma sperie si supara foarte tare cand sunt ignorata. Apoi vreau sa fiu admirata – ca o regina, ca un star rock si sa ii aud cum spun: „e asa de puternica”, „e atat de amuzanta”, „e una intr-un milion, nu  mai este nimeni ca ea”. Ce copilarie! Ce trist! Intr-adevar, in ultima perioada lucrurile stau ceva mai bine si am siguranta propriei valori si fara sa lesine toti dupa mine pe strada…dar ceva tot a ramas si vreau sa inteleg de unde a pornit.

Poate din liceu – cand eram adolescenta am avut nenumarate momente cand m-am simtit ca si Carrie din filmul omonim – ratusca cea urata la care baietii s-ar fi  uitat doar ca sa faca apoi glume pe seama ei (ceea ce s-a si intamplat – minus sangele de porc). Nu mi-a spus nimeni niciodata ca sunt frumoasa (din contra, o mare perioada multa lume imi spunea ca sunt prea palida, sa ma machiez, sa fac ceva, ca e pacat…), de imbracat frumos (dupa standardele varstei) nu m-am imbracat in adolescenta pentru ca parintii nu aveau bani si purtam hainele vechi ale mamei sau haine vechi primite de la prietenele ei sau haine din SH – obligatoriu cu o marime mai mari si largi. Toate fetele din clasa aveau pantaloni mulati, cu talie joasa si bluzite/ pulovarase minuscule, tunsori a la Jennifer Aniston si atitudine de „je m’en fiche” (cat le invidiam!) iar eu eram stearsa, palida si atat de cumplit de nesigura pe mine.

Punctul culminant a fost cand mama s-a uitat la mine intr-o dupa-amiaza si mi-a spus ceva in genul „tu te-ai vazut cum arati cand ai iesit din casa?” –  in ziua aceea purtam sosete galbene si papuci negri….imi venea sa intru in pamant de rusine, tocmai mama, care nu imi facea niciodata observatii legate de haine sau despre cum aratam,  a observat CAT DE URATA SUNT.

Cred ca lucrurile au cam luat-o serios la vale dupa aceea fiindca din acel moment am pus semnul egal intre evidenta  si confirmata mea uratenie plus lipsa de sex-appeal deja imperios necesara varstei mele post-pubertate (am mentionat deja ca toate colegele de clasa/prietenele aveau „prieteni” sau „iubiti” iar eu…eu nici macar nu avusesem o conversatie cu un baiat?) si valoarea mea ca OM…de fapt, ca FEMEIE.

De fapt, pana in exact acest moment nu cred ca am depasit etapa de adolescenta speriata si complexata…pana in acest moment nu mi-am permis sa fiu femeie. Imi este atat de mila de mine. Imi este atat de mila ca am lasat acele zile si acele vorbe de demult sa ma tintuiasca in aceasta stare de fata cersind aprobare si cersind permisiunea de a creste, de a deveni femeie. Pentru ca EI nu m-au vazut frumoasa, pentru ca EI nu m-au vazut atragatoare, in sufletul meu am ramas o copila.

Nu aveam nevoie de aprobarea nimanui si nici de confirmarea nimanui. Nu am avut nicio clipa nevoie de ele.  O iert pe mama pentru acele cuvinte ce m-au ranit, si pe cei care mi-au adresat multe altele, mult mai urate. Imi iau ramas bun de la aceasta durere si de la aceasta dorinta de admiratie masculina. Aleg sa ma eliberez de ele. Sunt femeie, sunt frumoasa si sunt constienta de valoarea mea – recunoscuta sau nu de cei din jurul meu – si sunt mai ales recunoscatoare pentru acest moment nepretuit.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s