Like father

Amintirile mele cu tata, formatul de buzunar:

în adolescență ușile izbite cu furie între noi,

poarta închisă în nas de către mama, însoțită de mâniosul ”Nu mai ai ce căuta aici!”,

eu aplecată peste caietul de matematică acoperit cu pete de cerneală, gândindu-mă dacă să-i cer ajutorul sau să mai încerc să găsesc singură soluția,

eu la vreo opt-nouă ani alergînd către tata ce se apropia pe alee îmbrăcat cu un sacou de tweed, purtând ochelari cu ramă neagră, sărindu-i în brațe doar ca să îl aud spunându-mi apoi cu uimire și cu emoție în glas: ce s-a întâmplat? Niciodată nu te bucuri așa să mă vezi.

eu ceva mai târziu, în același an, prăbușindu-mă în brațele lui și hohotind cu ochii înnecați în lacrimi pentru că luasem un 8,75 la o lucrare,

mergând amândoi pe drumul mărginit de pășuni și fânețe, în umbra pădurii dintre Văratec și Agapia,

în tren spre București, în timp ce desfăcea pachetul pregătit de mama: nu putea mama să ne pună și niște tacâmuri?

dansând cu el la nuntă pe Wonderful Tonight a lui Eric Clapton, fiindu-mi rușine pentru el,

câteva ore mai târziu cu el beat în mașină, ducându-l acasă și dorindu-mi să fie altcineva în locul lui, cineva mai bun, cineva treaz, cineva mai puțin egoist,

o seară de toamnă rece și cețoasă, când m-a ascultat povestind despre cât de nefericită eram din cauza băiatului de care mă îndrăgostisem dar care nu mă iubea, doar ca să observe apoi cu blândețe, în lumina caldă a veiozei din vechea cameră a copilăriei sale: probabil de asta ai uitat că a fost ziua mea,

colegii mei de liceu râzând de el pe furiș pentru că îl văzuseră pe stradă și purta la mână un ceas cu un cadran roz si cu o curea de un portocaliu fosforescent,

dimineața celei de-a șaisprezecea zile de naștere, când mi-a făcut cadou albumul The Miseducation of Lauryn Hill și mi s-a părut cel mai cool părinte care a existat vreodată,

râsul vesel ce-i încrețește colțurile ochilor verzi cu sclipiri de chihlimbar,

gestul cu care-și șterge mustața cu palma,

cât de frumos povestește și căldura care mă învăluie când îl ascult, parcă și timpul se oprește din alergat și se așează lângă noi,

nopțile de iarnă geroase, încremenite în tăcere când ieșeam la plimbare cu sania,

după-amiezile de vară când jucam badminton sau tenis,

concertele de la Filarmonică și cum amândurora ni se înroșesc obrajii după un sfert de oră –  de la emoțiile prea intense? Bach si Chopin ar fi mândri.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s