Duminica, 29 octombrie 2017

Azi: Dupa multa vreme in care am evitat orice discutie cu sotul meu pentru ca imi era teama ca vom cadea inevitabil in acelasi tipar de „gaseste vinovatul”, mi-am luat inima in dinti si am deschis un subiect delicat – despartirea noastra – hotarata sa nu invinovatesc, sa formulez cu intelegere si empatie intrebarile, sa raman curioasa, sa nu judec. Contrar temerilor mele,  am fost rasplatita cu cea mai frumoasa conversatie de la inceputul relatiei noastre. Nu am tipat, nu am invinovatit, iar la finalul discutiei nu am ramas cu resentimente si m-am simtit acceptata, mai inteleapta, mai castigata – ca si cum am reusit sa transmit eficient gandurile si sa ma fac inteleasa, nu doar am vorbit chiar am comunicat. A fost ca o mica si pretioasa victorie care m-a umplut de bucurie si speranta – speranta ca fac progrese, speranta ca putem fi adulti si apropiati (chiar in despartire), speranta ca putem comunica si nu doar urla jigniri unul catre celalat, speranta ca despartirea noastra – daca va veni – va fi o lectie pe care ne-o vom asuma. Speranta ca nu ne vom transforma in parintii nostri.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s