Izolarea afectiva

Ma doare izolarea fizica. Ma doare si mai tare izolarea afectiva. Nevoia de intimitate si de conectare la cel de langa mine au fost dintotdeauna foarte ridicate insa le-am constientizat doar recent. Una dintre traumele copilariei mele a fost lipsa de conectare insa vreau sa inteleg de unde a pornit si de ce m-a marcat atat de profund.

De cand a murit mama, de cand am inceput sa discut cu sotul meu despre divort si despre probabilitatea despartirii, am fost din ce in ce mai lipsita de intimitate, de conectare la celalalt. Nu mi-am dat seama cat de mult m-a durut si cat ma afecteaza si asa am permis acestei insidioase panici sa se cuibareasca in mine. Lipsa conversatiilor de la suflet la suflet, lipsa unei legaturi sufletesti sincere, lipsa tandretii manifestata fizic m-au doborat si mi-au anihilat sistemul imunitar al sufletului.

I-am cerut de la inceput (subconstient, evident) sotului meu sa spele toate pacatele parintilor si sa suplineasca lipsurile afective ale copilariei mele: sa ma stranga in brate, sa ma copleseasca cu atentie, sa ma laude, sa ma transforme in centrul universului, sa ma VADA ca sa imi valideze existenta – Doamne! de-abia acum imi dau seama cat de nesigura sunt pe mine, cat de mica si de neputincioasa ma vad! Vreau sa descopar sursa acestei lipse de incredere in mine si sursa dependentei de aprobarea si validarea celorlalti ca sa imi dau voie sa exist de una singura, fara sprijin si fara propteli – sunt sigura ca sunt capabila de asta.

Ca si copil nu am stiut sa imi verbalizez nevoile si durerile. Am acceptat tot ceea ce mi-au dat adultii din jurul meu fara intrebari si fara comentarii. Nu m-am gandit sa pun intrebari, nu m-am gandit sa cer mai mult. Nu m-am gandit sa urlu cand parintii mei au inceput sa se certe, sa se izoleze unul de celalat, sa se jigneasca si sa se raneasca unul pe celalalt. Nu m-am gandit sa admit cat de mult m-a durut despartirea lor. Nu m-am gandit sa admit ca i-am considerat egoisti. Am adunat rani peste rani si nevoi peste nevoi si le-am varsat in carca aceluia care m-a lua de sotie. Lui i-a revenit rolul de Mantuitor. Mantuitorul meu este insa plin de propriile lui rani si speriat de manifestarea tandretii si de verbalizarea aprecierii, la randul sau asteptand un mantuitor care probabil ca nu sunt eu. Continui scenariul copilariei mele – am nevoie de ceea ce omul din fata mea nu stie sa imi dea. Cum am ajuns aici?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s