Duminica, 3 septembrie 2017

Azi: Mi-am dat seama de ce nu mai sunt atat de obsedata de curatenie si de ce am renuntat sa deretic zilnic prin casa, de ce am renuntat sa fac crize la fiecare fir de praf si la fiecare vas nespalat din chiuveta.

Intai am crezut ca se datoreaza faptului ca tot timpul cat a fost mama bolnava am facut mancare si curatenie, i-am spalat rufele si am avut grija si de ea si m-am gandit ca poate asociez ideea de treburi casnice cu suferinta prin care am trecut si durerea pe care am simtit-o cand mama a murit.

Apoi m-am gandit ca poate datorita faptului ca relatia cu sotul meu se afla in impas eu nu ma mai simt sotia-gospodina perfecta sau nu mai simt ca munca pe care eu o fac in casa mai are vreun sens si m-am oprit.

Cred ca de fapt lucrurile nu stau asa si cred ca e bine ca nu ma mai stresez cu ordinea si ca nu mai am ambitii de gospodina model.

A pornit de la o discutie cu un prieten despre lucrarile mele din liceu: cum nu imi placea sa lucrez in acuarela desi iubesc acuarela, cum alegeam mereu grafica in creion sau mai ales tus pentru ca hasura si liniile drepte mi s-au parut mult mai potrivite stilului meu; cum nu am avut niciodata curajul de a-mi asuma greseala unei tuse nefericit plasate si am preferat chiar si putinele teme in culoare sa le acopar cu hasura in tus – pentru ca asa aveam impresia ca le „reparam”, ca le faceam „frumoase”.

Cred ca aici se afla de fapt explicatia pentru schimbarea mea recenta de atitudine (conexiune ce poate parea ciudata dar care in mintea mea e perfect logica) – e vorba de asteptarile mele de la mine insumi si de capacitatea mea de a ma accepta si ierta, capacitatea mea de a-mi da voie sa gresesc pentru a invata, nevoia mea de control tocmai pentru ca sunt inspaimantata de ideaa  ca nimic nu e sub controlul meu.

O linie trasa violent deasupra unei nesigure si fragile tusa de penson reprezinta neputinta mea de ma ierta, cenzura pe care mi-am aplicat-o pentru atat de multa vreme, cenzura care a inchis drumuri ce nu corespundeau viziunii mele de la acel moment dar care poate ar fi dus catre destinatii minunate.

Prin urmare, eu zic ca e un lucru bun sa fiu ingaduitoare si sa am pretentii mai mici de la mine: inseamna ca sunt deschisa sa ma accept (pe mine si pe ceilalti) asa cum sunt, inseamna ca am desclestat usor, usor, pumnul pe care il strangeam speriata, pregatita de lupta, inseamna ca nu mai incerc sa ma tai si sa ma inghesui intr-un tipar nepotrivit pe care eu mi l-am croit, inseamna ca ceva, ceva tot am invatat.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s