Una dintre primele mele întrebări din terapie a fost: așa, deci în cât timp o să îmi treacă? în cât timp o să fiu iarăși bine?

Răspunsul venea mereu, previzibil și dezamăgitor: durează până se termină.

Poate că această focusare pe rezultat e o reflexie a tuturor celorlalte aspecte ale vieții mele – poate și ale tale, drag călător aterizat în acest colț prăfuit al vastului www.

Când o să revin la status quo, cât trebuie să doară până când nu mai doare? Cât va dura acest disconfort?

De ce nu există o garanție, de ce nu e o linie dreaptă, previzibilă și unică către succes? De ce atâtea piscuri de bucurie și văi îndurerate? De ce nu vedem drumul întreg cu destinația sclipind în depărtare ca un far ghidându-ne spre acasă?

E oarecum just că suntem mai puțin înclinați să ne bucurăm de frământările scobitului prin cotloanele întunecate ale sufletului decât de peripețiile unei călătorii spre destinația de vacanță, de exemplu. Deși, la finele ambelor călătorii se află aceeași promisiune de mult visată: relaxare, asemeni unui uriaș oftat de eliberare, tragi cu sete are în piept, simți presiunea cum se acumulează – încă un pic, încă un pic și GATA: sufli cu putere, ca și cum ai stinge lumânările de pe un tort aniversar…libertate!

Poate ne dorim această oază de eliberare, suspendată în afara timpului, pentru vechiul nostru eu – cel care era agresat și trăia constant într-o stare de alertă. Poate odihna mult visată și certitudinea liniei de finish nu este pentru mine cea de azi – ci pentru mine de ieri, luptătorul prins în spatele liniilor inamice. Acela care se simțea înfrânt și care făcea semne disperate arbitrului: stop joc! Acela care acum are odihnă dar încă sufera de PTSD și continuă să lupte din reflex, pentru că e tot ce știe.

Poate are a face mai ales cu credința noastră (sau lipsa ei, după caz) că lumea este un loc cald și primitor, unde totul conspiră la bunăstarea noastră. Poate are de-a face mai ales cu poveștile pe care ni le spunem.

Povestea mea, deloc creativă, a fost că sunt copleșită, sunt cronic obosită și incapabilă să funcționez într-o lume ostilă, unde totul e un atac și totul conspiră împotrivă-mi, parte a unui univers rece și indiferent. O victimă neputincioasă…dar despre asta, ceva mai încolo.

Anul trecut mi s-a îndeplinit visul de a avea o grădină – câteva palme de pământ în care am îngrămădit toate semințele și răsadurile pe care le-a pus bunul Lidl la promoție în catalogul de primăvară și minunatele tăntici de la piață pe tarabă.

Roșiile au fost aventura maximă. Crescute din semințe, am urmărit zilnic cutiuțele cu pământ din fereastră, așteptând să iasă plăntuțele: udat dimineața, mutat la soare, rotit ca să aibă lumină egală. Bucurie, au ieșit toate? Oare unde le punem, că nu avem atât spațiu, hai că vedem…apoi am mutat afară răsadurile și mi-a înghețat puțin sufletul după zăpada neașteptată din martie, eram sigură că am pierdut tot – însă nu. Zăpada s-a topit, florile și răsadurile s-au ivit la soare, căutând lumina. Mi-am făcut obicei să beau cafeaua de dimineață în grădină și să-mi încep ziua între plăntuțe, uimită de progresul lor zilnic – oare ce a mai ieșit peste noapte? – vorbind cu fiecare. Superb! Nu doar că vorbesc cu fiecare mâță de pe stradă ori din casă, acum vorbesc și cu buruienile – minunat, am devenit vecina zuzi care vorbește cu roșiile. Apoi legat roșiile, pus araci (fensi, de bambus de la Leroy, nu ca parii de gard folosiți de bunica, reciclați de la an la an), copilit și pus îngrășământ.

Pauză de mirosit frunzele de roșii strivite între degete.

Razele soarelui străbat frunzișul cireșului și tolănită în stratul de trifoi, pisica neagră doarme liniștit, respirația ridicându-i și coborându-i abdomenul la intervale regulate. Undeva prin vecini cotcodăcește o găină.

S-au copt roșiile! În fiecare dimineață mă plimb printre straturi și culeg câte un bol de bombițe dolofane pentru salată. Apoi udat în fiecare seară, amintindu-mi de alte seri de demult, din adolescență, când udam grădina și apoi mă așezam pe treptele terasei să ascult liniștea nopții de vară. Mă așez și acum pe trepte, alte trepte, iar palma mi se odihnește pe dalele încălzite de piatra, sufletul mi-e plin de lumina zilei ce se incheie, zumzet de bucurie în suflet.

Toamna am curățat mormane de frunze, vrejuri și tulpini uscate, aranjat în borcane semințele culese, depozitat bulbii, afânat pământul și adus ghivece în casă la iernat. Cumpărat semințe pentru anul acesta, plănuit o nouă organizare în funcție de microclimatul diferitelor zone din grădină, acum cunoscute. Săptămâna asta am curățat pomii, văruit tulpinile, făcut o tură de recunoaștere – hortensiile, lavanda sunt înmugurite deja, bulbii de narcise, zambile și lalele au încolțit, narcisele deja cât palma de înalte.

Am descoperit o înțelepciune a timpului, a vieții și a pământului prezentă în tot acest carusel al anotimurilor. Bunătatea a ceva ce veghează dincolo de noi. O certitudine calmă, de netăgăduit. Un spațiu sigur care ne învață, ne îndrumă și ne învelește molcom în faldurile vieții. Fiecare organism și celulă poartă în sine înțelepciunea faptului că fiecare etapă durează până se termină, și că există ceva dincolo de acestea care dă sensul, și acel ceva dincolo de noi, dincolo de tot, ESTE. Poate și noi avem nevoie să FIM, să luăm o pauză de la a ști, a căuta, a întreba, și să ne relaxăm în această prezență ocrotită a adevărului de a fi ceea ce suntem, în fiecare moment al călătoriei noastre, așa cum o fi ea.

Și acum, drag aventurier, dacă ai ajuns până la finele scriiturii pseudo-agricole de azi, care este povestea ta? Acea Only Story, cum ar zice Julian Barnes. Povestea pe care o repeți și care ajunge self-fulfilling prophecy. E una singură, sunt mai multe? Scoate-le la lumină, uită-te la ele și vezi cine ești, care e povestea pe care ți-o spui și dacă cele două sunt aliniate, sau dacă e momentul să începi a-ți clădi o nouă, kick-ass-tastică poveste (care poate sau nu conține și ceva răsaduri de roșii). Universe has your back.